-
Arta...
-
... în întrebări
-
Un tânăr
-
Un bâtrăn
-
Spectatori
-
O pictură de Rembrandt
-
O scenă emoționantă de regăsire?
-
Nu numai.
-
E vorba de povestea fiului risipitor din Noul Testament.
-
După ce își părăsește familia
-
și irosește moștenirea pe femei și ospețe,
-
trăiește în mizerie ca paznic la porci
-
și se reîntoarce la tatăl său
-
care, surprinzător, îl primește cu brațele deschise
-
și sacrifică pentru el vițelul cel gras
-
provocând gelozia fratelui mai mare, muncitor și loial.
-
Ciudată justiție!
-
O căință tardivă
-
poate șterge infidelitatea și desfrâul?
-
E preferabilă unei vieți virtuoase?
-
De fapt e vorba de criteriile speciale ale justiției divine:
-
„Dumnezeu se bucură mai mult de pocăința unuia decât de 99 de oamnei drepți.”
-
Dar la Rembrandt
-
povestea și tabloul par voit întunecate.
-
Nici un semn religios sau prezență divină.
-
Cum așa?
-
Fiindcă legătura cu Dumnezeu e evidentă și implicită?
-
Sau, dimpotrivă, a vrut să adauge ceva sensului religios?
-
Episodul 5: REMBRANDT- Întoarcerea fiului risipitor
Forța laturii obscure
-
Partea 1. Arta tenebrismului
-
Ce rămâne din povestea fiului risipitor?
-
În primul rând fiul.
-
Desculț și cu încălțămintea uzată,
-
cu veșminte descusute care-i dezvăluie picioarele,
-
cu o funie simplă în loc de curea,
-
cu capul ras și înroșit,
-
cu fața sfrijită, cu pupilele umflate,
-
îngenuncheat, a cunoscut decăderea și rușinea.
-
E trupul unui de martir.
-
Apoi tatăl:
-
Un om puternic și încercat: tușe albe furioase
-
pentru păr și barbă.
-
Un om înțelept și calm cu buzele strânse,
-
cu un ochi spre fiul său și cu altul gânditor.
-
Un om bogat și iubitor. Veșmântul său ponosit
-
învăluie fața roșie,
-
încadrează curba craniului său.
-
Mâinile sale alină și ocrotesc:
-
una delicată și luminoasă,
-
cealaltă mai întunecoasă și puternică
-
Părintele își cuprinde fiul.
-
Esențialul e această scena de teatrului în miniatură.
-
Pare că celelalte personaje fac figurație.
-
Fiul mai mare cu aceeași manta roșie ca tatăl,
-
în pragul arcadei fastuoase- doi servitori,
-
în fundal- o femeie cu pandantiv roșu.
-
Nimic bizar?
-
Să comparăm cu reprezentarea tradițională:
-
Acolo, tatăl și fiul se privesc reciproc,
-
servitorii aduc veșminte noi,
-
încălțămintea și inelul cerute de tată,
-
în timp ce vițelul e condus cu veselie spre abator.
-
Aici simbolurile sacre abundă:
-
sacrificiul vițelului evocă sacrificiul Hristului,
-
câinele alb, puritatea și credința.
-
Totu-i la lumină, în scop didactic.
-
Înainte cu 30 de ani, Rembrandt aparținea acestui filon:
-
din spate se aduc veșmintele, se deschide un oblon.
-
În față, viziunea din profil oferă lizibilitate maximă:
-
încălțămintea alunecă, bastonul e aruncat pe jos,
-
fratele mai mare lipsește...
-
trupul fiului e de-a dreptul jalnic,
-
cu fața atât de marcată
-
încât pare aproape vrednic de iertarea tatălui său.
-
Totul e conform cu istorisirea biblică.
-
Dar e acesta într-adevăr stilul său?
-
Aici, mai tâziu,
-
personajele par încremenite,
-
fără să acționeze sau să aibă intenții clare.
-
Ca o aluzie la lucrările anterioare, apare
-
acest basorelief abia schițat.
-
Suprapune episodul dezmățului cu cel al decăderii:
-
cu spada într-o parte, fiul risipitor cântă la flaut
-
în timp ce la picioarele sale stau
-
doi porci!
-
Situat în fundal,
-
incapabilă să vadă mizeria și căința fiului,
-
iertarea tatălui apare fără o contrapartidă.
-
Rembrandt elimină narațiunea și efuziunile sentimentale
-
care banalizează scena
-
și repun lucrurile pe făgașul lor normal.
-
Pentru a fi și mai tulburător, pictorul interpelează spectatorul.
-
Pe de-o parte, pretinde identificarea.
-
Căci, ce ne apare prima dată în fața ochilor?
-
Picioarele fiului din care deducem poziția.
-
Pe de altă parte, introduce elemente tulburătoare.
-
Chipurile ne întreabă:
-
Ați fi fost generoși precum tatăl,
-
sau ați fi stat deoparte, la limita meschinăriei
-
precum fiul cel mare ?
-
Dar de ce să pretindă identificare din partea spectatorului
-
într-un tablou care nu era dedicat unei biserici
-
și pe care Rembrandt l-a păstrat în atelier până la moarte ?
-
Partea 2. Fiul risipitor era pictor
-
Cu 28 de ani mai devreme, Rembrandt pictează prima sa versiune
-
a parabolei: faimoasa scenă a dezmățului.
-
Îmbrăcat somptuos,
-
în plină petrecere,
-
într-un bordel luxos
-
cu o prostituată pe genunchi,
-
fiul risipitor ne invită să savurăm plăcerile unei vieți fastuoase
-
și să degustăm acest păun, simbolul luxului și a vanității.
-
Rembrandt se înscrie în tradiția olandeză
-
sub pretextul scenei biblice și a condamnării desfătărilor,
-
le reprezintă în detaliu cu plăcere.
-
Dar scena atinge o altă dimensiune
-
se știe că-i vorba de un autoportret.
-
Dacă acesta nu-i un caz izolat -
-
confrații săi se reprezintă în taverne
-
și Dürer se desenează în mijlocul porcilor -
-
Rembrandt împrumută prostituatei trăsăturile Saskiei van Uylenburgh,
-
soția sa.
-
Prin acest tablou ilustrează ironic noul său statut:
-
datorită soției sale înstărite, pe care o afișează cu mândrie
-
obține dreptul de a călători la Amsterdam
-
unde comenzile se înmulțesc,
-
achiziționează o casă superbă într-o zonă privilegiată
-
și își mărește colecția.
-
Dar portretizându-se în fiul risipitor
-
Rembrandt își asumă tendințele cheltuitoare
-
și Saskia, retrasă și demnă, apare ca forța moderatoare a cuplului
-
Dar pictura e premonitorie.
-
În 1642 Saskia moare.
-
16 ani mai târziu, Rembrandt e ruinat,
-
casa și bunurile-i sunt vândute
-
și reputația sa e în declin odată cu nașterea
-
unui copil în afara mariajului, cu noua sa parteneră.
-
Comenzile încetează
-
iar când Hendrickje moare, în 1663,
-
paralela personală cu fiul risipitor căit e evidentă:
-
singur, ruinat, excomunicat din biserică,
-
pictorul aspiră să se reîntoarca în comunitatea credincioșilor
-
și în brațele lui Dumnezeu.
-
Își exprimă credința protestantă
-
în fața căreia își deschide inima fără să implore
-
Doar Dumnezeu cu libertatea sa infinită îl va absolvi sau nu.
-
Partea 3. Forța întunericului
-
Dar tabloul nu a rămas celebru
-
datorită identificării lui Rembrandt ca fiu risipitor.
-
În bogata Republică a Provinciilor Unite,
-
clienții burghezi hotărăsc și vor ca
-
lucrările religioase să facă parte din colecția lor de tablouri,
-
lucrări care interpelează spectatorul,
-
fiind legate de „viața cotidiană”.
-
Pentru a realiza pilda religioasă,
-
Rembrandt aduce două inovații.
-
Prima strategie: utilizarea perspectivei
-
pentru a raporta pilda religioasă la vremurile sale.
-
Potrivit lui Lucas de Leyde, „Procesul lui Hristos” e plasat într-un peisaj urban contemporan
-
în spatele unei mulțimi.
-
La Pieter Aertsten și Joachim Beuckelaer,
-
„Fuga în Egipt” sau „Fiul risipitor destrăbălat”
-
apar în spatele unor apetisante tarabe din piață.
-
Iar la Bruegel, subiectul principal, „Iisus purtând Crucea” sau „Sfântul Pavel”,
-
sunt detaliați în mijlocul mulțimii.
-
Avantajul e evident: spectatorul e și mai implicat.
-
Trebuie să descifreze
-
să-și pună întrebări,
-
să reinterpreteze ceea ce l-a atras în primă fază,
-
prin prisma unui eveniment religios.
-
Mai mult, acesta din urmă e mai verosimil
-
deoarece are loc într-o lume
-
plauzibilă pentru spectatori.
-
Rembrandt se folosește de efectele perspectivei,
-
Dar, în comparație cu Van Leyden, alege un cadru mai închis și mai frontal
-
și ajunge să înlocuiască mulțimea din centru
-
cu misterioase deschideri largi.
-
Fiecare din cele două imagini au caracter dramatic:
-
una are latura epică și animată a teatrului medieval;
-
cealaltă, misterul și atemporalitatea unei clipe suspendate.
-
Acestei ultime categorii aparține „Fiul risipitor”:
-
punctele de fugă care cuprind atât tatăl cât și fiul,
-
marea și sumbra arcadă,
-
personajele sale principale decentrate, parcă îndepărtate
-
și chipurile lor anonime.
-
A doua strategie: fraparea violentă a spectatorului printr-o teatralitate exacerbată.
-
E cea a lui Caravaggio, a cărui stil a fost imitat în Olanda.
-
Rembrandt îl moștenește indirect:
-
număr redus de personaje,
-
efecte luminoase intense ca de reflectoare,
-
personaje situate în prim plan pentru o identificare imediată.
-
Grație obscurității, Rembrandt reușește să unească două tipuri de teatralitate:
-
cel care frapează spectatorul simplificând compoziția
-
și cel care îl face părtaș
-
lăsând loc unei lumi care dă frâu liber imaginației sale.
-
Episodul următor: „Ambasadorii” de Holbein
De la iubirea de tată la iubirea de sine?
-
Mai multe informații la : www.canal-educatif.fr
-
Realizat de
-
Produs de
-
Consilier științific
-
Acest film se datorează susținerii sponsorilor (și a voastră de ce nu?) și a Ministerului Culturii
-
Voce-off
-
Montaj și videografie
-
Post-producție și înregistrare sunet
-
Selecția melodică
-
Muzica
-
Credite fotografice
-
Mulțumiri
Subtitrare franceză: CED
-
O producție CED
