Văzul e simţul căruia îi dăm cea mai mare importanţă. Privim constant în jur, identificăm rapid şi ne dăm seama ce vedem. Să exemplificăm. Vă voi arăta fotografia unei persoane timp de 1 - 2 secunde şi aş vrea să identificaţi ce emoţie exprimă faţa ei. Gata? Start! Mergeţi pe instinct. Ce vedeţi? Am studiat 120 de indivizi, iar rezultatele au fost amestecate. Oamenii nu erau de aceeaşi părere referitor la emoţia exprimată. Poate aţi văzut disconfort. E cel mai frecvent răspuns primit. Poate persoana din stânga a spus regret sau scepticism iar cea din dreapta, ceva total diferit ca speranţă sau empatie. Cu toţii privim aceeaşi faţă, din nou. Poate vedem ceva total diferit, pentru că percepţia e subiectivă. Ceea ce credem că vedem e filtrat prin ochii minţii noastre. Există multe alte exemple de cum vedem lumea prin ochii minţii. Vă mai dau câteva. Cei care ţin dietă văd merele mai mari decât cei care nu numără caloriile. Jucătorii de softball văd mingea mai mică dacă-s proaspăt ieşiţi din criză, comparativ cu cei care au petrecut noaptea trecută. Credinţele politice ne pot afecta modul în care-i percepem pe alţii, inclusiv pe politicieni. Cu echipa mea am decis să testăm următoarea întrebare. În 2008, Barack Obama candida la preşedinţie pentru prima oară şi am chestionat sute de americani, o lună înainte de alegeri. Am constatat că unii americani consideră că fotografii ca acestea reflectă cel mai bine cum arată Obama în realitate. Dintre ei, 75% au votat pentru Obama la alegerile respective. Alţii au considerat că aceste fotografii reflectă cum arată Obama în realitate. 89% dintre aceştia l-au votat pe McCain. Am arătat multe fotografii cu Obama, pe rând, aşa că oamenii nu şi-au dat seama ce schimbam de la una la alta, fie că aveau lumină artificială sau îi închideam tenul. Cum e posibil ca atunci când privesc o persoană, un obiect sau un eveniment să văd ceva atât de diferit faţă de altcineva? Sunt multe motive, dar unul presupune să înţelegem mai bine cum funcţionează ochii. Specialiştii în vedere ştiu că, din informaţia vizuală primită la un moment dat, putem conştientiza doar o mică parte. Ce vedem cu acuitate, claritate şi acurateţe echivalează cu suprafaţa degetului mare al mâinii noastre întinse. Ce e în jurul acestei arii e neclar, rezultatul fiind ambiguu pentru ochi. Dar trebuie să clarificăm ca să ne dăm seama ce vedem şi mintea e cea care ne ajută să completăm lipsurile. Aşadar percepţia e o experienţă subiectivă şi de aceea vedem doar prin ochii minţii. Ca psiholog social, astfel de probleme mă intrigă. Sunt fascinată de momentele în care oamenii nu văd cu ochii. Cum se face că cineva vede efectiv paharul plin pe jumătate, iar altcineva îl vede pe jumătate gol? Ce anume din gândurile şi sentimentele unei persoane determină modul diferit în care ea percepe lumea? Şi, oare asta contează? Pentru a răspunde acestor întrebări, împreună cu echipa mea am decis să studiem amănunţit o problemă de interes internaţional: sănătatea şi forma fizică bună. În toată lumea oamenii se străduiesc să-şi controleze greutatea şi există multe metode să nu creştem în greutate. De pildă ne propunem solemn să facem exerciţii după sărbători, dar hotărârile de Anul Nou ale majorităţii americanilor sunt uitate până de Ziua Îndrăgostiţilor. Vorbim cu noi înşine, încurajator, spunându-ne că ăsta e anul în care ne vom reveni în formă dar asta nu ajunge ca să revenim la greutatea ideală. De ce? Nu există un răspuns simplu, dar eu cred că ochii minţii ne sabotează. Unii consideră exerciţiile foarte grele, iar alţii mai uşoare. Ca prim pas pentru teste, am evaluat prin măsurători obiective forma fizică a participanţilor. Am considerat circumferinţa taliei faţă de circumferinţa şoldurilor Un raport mai mare talie/şold indică o formă fizică mai slabă faţă de un raport mai mic. După colectarea măsurătorilor, i-am pus să participe la o cursă în mers, cărând greutăţi. Înainte de asta i-am rugat să estimeze distanţa până la sosire. Ne-am gândit că forma fizică pe care o aveau ar putea modifica aprecierea distanţei. Ce-am aflat? Puteam prezice aprecierea distanţei după raportul talie/şold. Oamenii ieşiţi din formă, nepregătiţi, apreciau distanţa ca mult mai mare decât cei care erau în formă. Forma lor fizică schimba modul în care percepeau mediul. Şi mintea poate face acelaşi lucru. De fapt mintea şi corpul lucrează în tandem ca să modifice modul în care percepem lumea. Asta ne-a făcut să credem că cei foarte motivaţi, cei cu ţeluri bine definite, ar putea vedea linia de sosire mai aproape decât cei mai puţin motivaţi. Ca să testăm dacă motivaţiile ne afectează în acest mod percepţia am mai făcut un studiu. Am evaluat prin măsurători obiective forma fizică a participanţilor, din nou, circumferinţa taliei şi a şoldurilor, şi i-am pus să facă nişte exerciţii. În funcţie de feedback-ul furnizat de noi, unii au spus că nu-s motivaţi să mai facă exerciţiile. Simţeau că atinseseră forma fizică dorită şi nu aveau de gând să mai continue. Aceştia nu fuseseră motivaţi. Alţii, datorită feedback-ului nostru, ne-au spus că erau foarte motivaţi să facă exerciţiile. Aveau un scop puternic să ajungă la linia de sosire. Şi acum, înainte să pornească, i-am rugat să aprecieze distanţa. Cât de departe li se părea linia de sosire? Din nou, ca şi în studiul precedent, raportul talie/şold se corela cu aprecierea distanţei. Cei nepregătiţi găseau distanţa mai mare decât cei aflaţi în formă fizică bună. Important e că asta se petrecea cu cei nemotivaţi să exerseze. Cei puternic motivaţi să exerseze apreciau că distanţa e scurtă. Chiar şi cei foarte ieşiţi din formă vedeau linia de sosire aproape, dacă nu chiar mai aproape comparativ cu cei mai bine antrenaţi decât ei. Forma fizică poate determina aprecierea distanţei până la sosire, dar cei hotărâţi să atingă un obiectiv realizabil în viitorul apropiat şi care credeau că pot face asta, au considerat exerciţiile mai uşoare. Asta ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu cumva există o strategie care să-i ajute pe oameni, schimbându-le percepţia, să le dea impresia că exerciţiile sunt mai uşoare? Am studiat literatura oftalmologică să ne dăm seama ce puteam face şi am creat o strategie, numită ,,Ochii la premiu!" Nu e un slogan dintr-un afiş de inspiraţie, ci o indicaţie despre cum să priveşti lucrurile. Celor pregătiţi de noi după această strategie le-am spus să se concentreze pe linia de sosire, să evite să se uite în jur, să-şi imagineze un reflector care luminează scopul şi că totul în jur e înceţoşat, chiar greu de desluşit. Ne-am gândit că această strategie ar face exerciţiile să pară mai uşoare. Am comparat acest grup cu unul martor. Lor le-am spus să privească lucrurile normal. Să vadă sosirea dar şi coşul de gunoi din dreapta, sau oamenii şi lampadarul din stânga. Ne-am gândit că ei vor estima că distanţa e mai mare. Ce-am descoperit? I-am pus să aprecieze distanţa să vedem dacă strategia a avut succes în schimbarea percepţiei. Da. Oamenii cu ochii la premiu au apreciat sosirea fiind 30% mai aproape decât cei care erau atenţi şi în jur, cum faci natural. Grozav. Eram foarte fericiţi, pentru că strategia făcea exerciţiile să pară mai uşoare. Problema era: ar ajuta asta la îmbunătăţirea exersării? Ar îmbunătăţi calitatea efectuării lor? Următoarea etapă a fost să spunem participanţilor că urmau să care până la linia de sosire, greutăţi suplimentare. Le-am pus la glezne greutăţi care reprezentau 15% din greutatea lor. Le-am cerut să ridice genunchii sus şi să meargă repede către sosire. Am făcut acest exerciţiu moderat de provocator, dar nu imposibil, ca majoritatea exerciţiilor care ne îmbunătăţesc forma fizică. Aşadar, marea problemă: Stând cu ochii pe premiu concentraţi pe linia de sosire a schimbat plăcerea exerciţiului? Da. Cei cu ochii pe premiu, ne-au mărturisit că le-a fost cu 17% mai uşor să efectueze exerciţiul, decât celor care priveau în jur, natural. Le-a schimbat modul subiectiv în care se simţeau exersând, dar şi modul obiectiv în care efectuau exerciţiile. Cei cu ochii pe premiu s-au mişcat 23% mai rapid decât cei care priveau natural în jur. Pentru comparaţie, o creştere de 23% e ca şi cum ai da Chevy Citation-ul tău pe un Chevrolet Corvett, ambele din 1980. Eram atât de bucuroşi pentru că însemna că o strategie gratuită, care e uşor de folosit, indiferent de forma fizică are un efect major. Cu chii la premiu, exerciţiul pare şi se simte ca mai uşor, Cu chii la premiu, exerciţiul pare şi se simte ca mai uşor, pentru că se mişcă mai repede. Ştiu că o sănătate bună nu ţine doar de un mers rapid, dar ochii la premiu poate fi o strategie în plus pe care o puteţi folosi ca să aveţi un stil de viaţă sănătos. Dacă încă nu credeţi că toţi vedem lumea prin prisma ochilor minţii, vă mai dau un singur exemplu. În fotografie sunt două maşini, pe o superbă stradă din Stockholm. Maşina din spate pare mai mare decât cea din faţă. În realitate, ele au aceleaşi dimensiuni dar noi le percepem ca diferite. Asta înseamnă că ochii au luat-o razna, sau că avem creierul praf? Nicidecum. Aşa funcţionează ochii noştri. Câteodată vedem lumea diferit, alteori altfel decât este, dar nu înseamnă că unul are dreptate iar altul greşeşte. Fiecare vedem lumea prin proprii ochi, dar ne putem ajuta reciproc să o vedem altfel. Mă gândesc la zile îngrozitoare pentru mine. Sătulă de toate, irascibilă, obosită, în urmă cu treaba, cu un nor negru deasupra capului. În astfel de zile, pare că toţi din jur sunt la fel. Colegul de muncă pare iritat când cer o amânare a unui termen, iar prietena pare frustrată când întârzii la prânz din cauza unei şedinţe prelungite. Seara, soţul pare dezamăgit pentru că prefer să mă culc decât să mergem la film. În astfel de zile, în care toţi îmi par supăraţi şi nervoşi, încerc să-mi reamintesc că îi pot privi şi în alt fel. Poate colegul era puţin confuz, prietena mea îngrijorată, iar soţul, poate că mă înţelegea. Aşadar, toţi vedem lumea cu proprii ochi, şi uneori poate părea un loc periculos, competitiv şi insurmontabil, dar nu trebuie să o vedem aşa mereu. Ne putem educa s-o vedem altfel, iar când găsim un mod în care să ne pară mai drăguţă, mai uşoară, poate că aşa va şi deveni. Vă mulţumesc. (Aplauze)