(Cineastul) Japonia, e tot ce mi-am imaginat că este. Politicoasă, liniștită, supra-aglomerată, o Mekka super tehnologizată. [Mai multe mărci japoneze], toate alimentate de energia nucleară. Cum spun unii, ultima expresie a civilizației industriale. Pe 11 martie 2011, un puternic cutremur de pământ a distrus echipamentul de răcire a centralei nucleare de la Fukushima Daiichi. Cauzând supra-încălzirea reactoarelor și mai târziu topirea lor. Eliberând materiale periculoase radioactive în aer și apă, aceste materiale radioactive pot avea efecte dăunătoare pe termen lung pe milioane de oameni, incluzând cancerul. Și să facă suprafețe geografice mari de nelocuit pentru decenii. Aceasta este o poveste despre o țară la răscruce de drumuri. Unde tehnologia și inovația sunt câștigurile unei națiuni post război. O poveste despre cum guvernul și industria lucrează împreună pentru a orbi populația în fața pericolelor radiațiilor. Dar, cel mai important, aceasta este povestea unui grup de scandalagii care au început o mișcare masivă anti-nucleară, într-o țară unde nesupunerea este dezaprobată puternic. Aceasta este o poveste despre rezistența de a opri fluxurile de radiație. Sunt aici pentru a-mi promova filmul END:CIV, care propune ca toată acestă pricepere tehnologică, lucruri pe care societatea japoneză le-a văzut ca și pe o dovadă a succesului lor, ar trebui desființată, pentru a salva ce a mai rămas din natură și planetă. Acum nouă luni, mulți japonezi ar fi crezut că sunt nebun, dar realitatea topirii nucleare din Fukushima i-a făcut pe unii să se mai gândească. (Higuchi Takurou, activist anti energie nucleară) Trebuie să știm că civilizația noastră a produs centralele nucleare, produce de asemenea plutoniu. civilizația pe care noi oamenii am creat-o și care... știi, e un asemenea dezastru. Asta-i o problemă foarte adâncă, știi. Trebuie să schimbăm modul de a trăi. E un răspuns foarte mare, dar știi, acesta este un țel important pentru multă lume. (Cineastul) Dar înainte să vă spun povestea puțin probabilei benzi de eroi ai mișcării antinucleare, aici sunt câteva fapte nu chiar așa de aleatorii. 1: În august 1945 SUA a atacat orașele japoneze Hiroshima și Nagasaki cu două bombe nucleare numite Fat Man și Little Boy, ucigând mai mult de 100,000 de oameni. 2: În 1950, aproximativ 200,000 de oameni din Hiroshima și Nagasaki au murit din cauza bolilor și efectelor secundare provocate de radiații. 3: În 1954 programul nuclear japonez a fost început de criminalul de război Matsutarō Shōriki, în timp ce lucra pentru CIA și cu suportul guvernului SUA. Shōriki este de asemenea recunoscut pentru aducerea baseball-ului american și televiziunii comerciale în Japonia. 4: Amenințarea cu radiații nucleare este adânc înrădăcinată în cultura japoneză, cea mai faimoasă în franciza Godzilla și în anime-ul Akira. 5: În Japonia poliția te poate aresta și ține închis fără acuzații până la 23 de zile. 6: În jur de 30,000 de oameni se sinucid în Japonia în fiecare an, una dintre cele mai ridicate rate de sinucidere din lume. Ultimul lucru a ajutat să explicăm de ce Wataru Tsurim, bărbatul pe care îl vedeți stând lângă mine, a scris cartea numită "Manualul Complet al Sinuciderii". Un ghid detaliat și ilustrat despre cum să-ti pui capăt vieții. Se pare că nivelul de depresie în Japonia e așa de ridicat că chiar și după introducerea anti-depresivelor rata sinuciderilor nu pare să se diminueze. Pe perioada șederii mele aici întrebarea care m-a tot frământat a fost aceasta: Cu toată bogăția și tehnologia, de ce oamenii din Japonia sunt așa de nefericiții? Nuu.. șterge aia. Întrebarea era: dacă realizările industrializării distrug sufletul și sănătatea japonezilor, a meritat riscul de a alimenta țara cu centrale nucleare? Pe măsură ce scriu asta, guvernul japonez a anunțat că topirea a fost în sfârșit oprită. Sunt aproape nouă luni de la dezastru. Nouă luni de contaminare radioactivă care evadează în atmosfera lumii, asta, dacă credeți că guvernul spune adevărul. Dar cât de rău e? Judecând dupa viața în orașul Fukushima, nu poate fi chiar așa de rău. Plimbându-te prin oraș ai senzația că s-a întors la normalitate. Până la urmă, orașul Fukushima e cam la 80 km de centrala nucleară, mult sub 20 km cât ar trebui să fie zona evacuată forțat de guvern. Dar problema cu radiațiile e că sunt inodore și invizibile. Așa că e ușor ca oamenii să uite că trupurile lor sunt atacate de particule radioactive. Wataru Iwata este un muzician profesionist. După dezastru și-a părăsit casa din Tokyo și a călătorit în sud spre Kyoto, din frica de a fi expus radiațiilor. Plănuia să părăsească Japonia pentru totdeauna, dar conștiința sa a scos ce avea el mai bun și în loc să evadeze, s-a mutat în orașul Fukushima și a ajutat la înființarea Stației Cetățenilor de Măsurare a Radioactivității. Un grup dedicat măsurării nivelurilor de radioactivitate din mâncare și oameni. (Wataru Iwata, Staţia Cetăţenească de Măsurare a Radioactivităţii) După accient, guvernul a stabilit o zonă de evacuare de la 3 km, apoi a devenit 5 km, apoi 10 km, și s-a oprit la 20 de km. Și apoi guvernul zice: E ok, e sigur. (Cineastul) Când l-am întâlnit prima data pe Wataru mi-a arătat niște măsurători pe un scintilator de plastic și mi-a zis ca radiația de fond e de 6 ori mai mare decât ce e sigur pentru oameni. În sol e de 16 ori mai mare, iar în apa de 18 ori mai mare. Totuși copii au continuat să se joace în ţărână, mamele au continuat sa-și întindă hainele afară, iar guvernul continuă să susțină că totul e ok. (Wataru Iwata) Vreau ca oamenii să plece, dacă pot. În special oamenii care au copii, copii mici. (Cineastul) Astăzi mă întâlnesc cu mai mulți activişti antinucleari în Chiyoda, parte din Tokyo unde se găsesc multe clădiri guvernamentale și care este de asemenea sediul Tepco, deținătorul centralei nucleare Fukushima Daiichi. Suntem aici pentru că un celebru membru al mișcării antinucleare este eliberat din închisoare. Activistul nu a vrut să-și dezvălui numele și s-a identificat simplu ca 'A'. 'A' a fost arestat în timpul unui marș anti-rasist, în timp ce purta un banner antinuclear. A fost ținut fără acuzații timp de 12 zile, și în ziua în care a fost eliberat ar fi trebuit sa meargă la o audiență unde statul ar fi vrut să susțină închiderea lui pentru încă 11 zile. Deci camarazii săi au fost surprinși și entuziamați de eliberarea lui. O celebrare improvizată a avut loc la un bloc distanță în fața sediului Tepco, unde activiștii au avut o tabără de protest din martie. Mi-a zis că motivul pentru care statul încearcă să distrugă mișcarea antinucleară este pentru că a conectat și unit toate mișcările sociale din Japonia, creând o mișcare masivă. Mi-a zis și că el crede că statul japonez nu va respecta cererile mișcării antinucleare, care include și sfârșitul energiei nucleare în Japonia. Korangi, 10 aprilie 2011. La exact o lună de la dezastrul nuclear, mai mult de 15,000 de oameni au participat la o demonstrație pentru a cere oprirea energiei nucleare. De aceea guvernul e așa de înspăimântat. Pentru a o pune în context, a existat o mare mișcare locală de protest în Japonia încă din anii 70. Cu un scurt apogeu în perioada premergătoare războiului dintre SUA și Iraq. Activismul nu este privit cu ochi buni de societatea japoneză, așa că și un protest de 1,000 de oameni e un eveniment major. Același grup care a organizat această demonstrație muzicală a atras un număr similar de participanţi în fiecare lună din prima lună. (Kaori, Proiectul de Recuperare Umană) Organizatorii acestor demonstrații sonore sunt o varietate de colective fără mari legături între ele. HRP, ca și oameni din locul numit Korangi, care este locația pentru Shiroto no Ran. Și nu e practic... nici un ONG implicat. (Cineastul) Ultimul grup pe care l- menționat Kaori, Shiroto no Ran, se traduce prin Răscoala Amatorilor. Răscoala Amatorilor nu e un soi de grup activist de sfârşit de săptămână, ci un colectiv de oameni care au deschis 12 magazine în cartierul lui Korangi. Aceste magazine variează de la baruri și restaurante la magazine de recilare, ca și acesta în care lucrează acest domn. El e Hajime Matsumoto, unul dintre fondatorii Răscoalei Amatorilor. El explică cum spațiul public dispare rapid din Tokyo. Așa că deshiderea de magazine a fost pentru ei un mod de a revendica spațiu și de a avea multiple locații pentru socializare și pentru a-și plănui acțiunile. Unul dintre spațiile care au fost esenţiale pentru succesul protestelor antinucleare este Irregular Rhythm Asylum (Azilul Ritmului Neregulat). În ultimii 9 ani Narita Keisuke a făcut să funcționeze mica librărie anarhistă care servește de asemenea ca și un restaurant improvizat, cameră de întâlniri și studio de web-design în cartierul Shinjuku. Locul celor mai numeroase demonstrații locale antinucleare de până acum. (Bărbat) Unii oameni vor să uite de radiații, ca să se poată întoarce la viețile lor de zi cu zi. (Femeie) Noi am simțit acel mare, mare cutremur de pământ, dar a fost doar acel moment, în care am simțit o stare de urgență sau am simțit pericolul. Și acum totul a revenit la normal, toață lumea consumă, consumă, consumă... Și noi am vrut doar să creștem conștientizarea că nu asta e starea normală care era înainte, și că trăim într-o țară poluată nuclear. Nu e o mișcare de compromis. Vrem să închidem toate centralele nucleare din Japonia și să nu le lăsăm să fie deshise din nou. (Cineastul) Aceste demonstrații sonore i-au energizat pe tineri, care sunt începători față de orice tip de nesupunere, și a dat o idee japonezilor a ceea ce pot obține atunci când stau împreună. Chiar dacă mișcarea antinucleară japoneză este în fază incipientă, oamenii cu care am vorbit cred cu adevărat că pot opri energia nucleară în țara lor. Oamenii care se îndoiesc că acest lucru e posibil, trebuie să se uite la mișcarea antinucleară germană, care după proteste masive care au urmat dezastrului de la Fukushima, au pus suficientă presiune pe guvern pentru a opri energia nucleară pentru totdeauna. Narita Keisuke rezumă ceea ce camarazii lui pot face, o atitudine totuși imperinentă, prin următoarea frază: Doamnelor și domnilor, nu ați văzut nimic încă. Pentru a ajuta la crearea Reportajului numărul 3 vizitaţi STOPTHEFLOWS.com Scris, produs, filmat şi editat de Franklin López Scenele de protest prin amabilitatea lui Yuki Nakamura Muzica de: