"Arta... ...sub semnul întrebării" O ploaie de trandafiri Un gest discret O figură gânditoare O pictură de Sandro Botticelli. Una dintre aceste nuduri mitice care revin de-a lungul istoriei picturii? Nu doar atât: un nud nemaivăzut de un mileniu: în mărime naturală, graţios, frontal şi perfect prezent. De-a lunguri secolelor, nuditatea a însemnat umilinţă, ... sau viciu iar frumuseţea a fost suspectă, iar acum ambele sunt puse sub reflector şi idolatrizate în această pictură a lui Venus, Zeiţa Iubirii... Prin intermediul acestei sărbători a corpului şi graţiei feminine omul umanist al Renaşterii intră în epoca modernă. Model? ... sau clişeu? Nenumărate reproduceri au făcut această scenă dezgustător de familiară, până la punctul în care aproape că ne aşteptăm la o întorsătură de tip Monty Python, şi uităm să o privim suficient de b ine! Căci dacă am face-o, dacă am privi mai departe de aparenta ei serenitate şi bunătate, aceast echilibru fragil, această mişcare frenetică, această linie fermă, care nu cedează... .. am vedea că această figură zveltă, alungită, cu păr abundent este la ani lumină distanţă de soliditatea sculpturilor clasice... şi că această faţa melancolică este mai aproape de supermanechinele imobile decât imaginile efectiv carnale ale lui Venus care i-au urmat. Deci: zeiţă renascentistă sau madonă medievală? Simbol al emancipării sau ideal masculin? Cine este, exact, această femeie? BOTTICELLI - "Naşterea lui Venus" "Acel obiect ascuns al dorinţei" Partea 1: Greutatea cuvântului, şocul imaginii Răspunsul pare evident: este Venus, în momentul propriei naşteri! frumoasă.... .. mascându-şi stângaci goliciunea ... înconjurată de accesoriile sale: scoica, pe care s-a născut în mijlocul valurilor, şi trandafirii La stanga ei, Zefir, zeul vânturilor de vest, cu obrajii umflaţi în timp ce suflă şi companionul său, Aura, vântul de primăvară. Cele două vânturi împing scoica spre mal... ... unde o femeie aşteaptă să o învelească pe Venus într-o mantie roşiatică, cu imprimeu de violete. Ea este una dintre hore, zeiţele anotimpurilor - probabil Primăvara. Dar Venus a lui Botticelli vine direct din antichitatea clasică: E drept, el a urmat întocmai descrierea naşterii ei, dată de Politian, contemporanul său. Dar acel text se bazează, la rândul lui, pe descrierea făcută de Plinius cel Bătrân legendarei fresce a lui Venus, pictată de Apelles, cel mai celebru şi apreciat pictor al Greciei antice, pentru Alexandru cel mare! Imposibil de găsit un înaintaş mai ilustru pentru artist, sau pentru patronul său, de Medici. Iar familia de Medici a oferit a doua sursă importantă de inspiraţie clasică - copia lor după statuia romană a lui Venus din Praxiteles, un nud a cărui frumuseţe vestită a umplut de pasiune un tânăr în aşa măsură încăt a încercat să facă dragoste cu ea! Naşterea lui Venus pare, deci, să întruchipeze adevăratul spirit renascentist: respingerea obscurantismului medieval graţie redescoperirii moştenirii greceşti şi romane. Si totuşi, comparaţia picturii lui Botticelli cu alte capodopere contemporane a scos în evidenţa câteva diferenţe uluitoare: Contemporanii săi erau fascinaţi de perspectivă, dar utilizarea ei în opera lui Botticelli este secundară: nu avem aici nici estomparea progresivă a contrastelor pentru a transmite ideea de distanţă crescândă iar figurile sale par decupaje lipite pe un fundal. Si iar, în timp ce contemporanii săi caută să creeze figuri cât de apropiate de realitate prin îndulcirea contururilor lor, Botticelli parcă sculptează din daltă contururile feţelor, dând impresia de claritate. În fine, Venus diferă de propriul său model: gâtul şi faţa ei sunt mai lungi umerii mai puţin laţi abdomenul mai rotunjit... şi încalcă flagranţa principiile sacrosancte ale proporţionalităţii clasice... În teorie, proporţiile întregului sunt determinate de distanţa dintre sâni, dar aici regula este aplicată mai puţin strict iar distanţele proporţionale sunt variabile. Stabilitatea clasică a fost sacrificată de asemenea: în locul acesteia, observăm un dezechilibru improbabil. Îşi ascunde oare Venus originile reale? Partea 2. "Arta de a trăi în prezent" Având insuficient material clasic la dispoziţie, Botticelli nu poate să spere că va putea transmite întreaga frumuseţe a zeiţei contemporanilor săi. Astfel încât revine la stiluri mai vechi dar încă populare în Florenţa secolului XV. De exemplu, revine la utilizarea covoarelor medievale din nordul Europei, care sunt ţinute la mare preţ de de Medici. În mod tipic, figurile lor ies în evidenţă ca nişte arabescuri, iar perspectiva aplatizată din Naşterea lui Venus îşi găseşte ecoul în acest mediu, a cărei natură fizică interzice practic crearea profunzimii. În egală măsură, Botticelli adoptă tehnica aurarului, o artă tipic medievală, acum pe cale de dispariţie. Botticelli însuşi fusese format, iniţial, ca aurar, ceea ce explică precizia de cristal a schiţelor sale dar şi motivul pentru care epitetul "viril" este frecvent folosit pentru a îl descrie. În sensul său din secolul XV, cuvântul "viril" denotă stăpânirea la perfecţie a unei arte sau a unei abilităţi - ceea ce azi noi numim virtuozitate şi care, pentru un pictor florentin din 1485, însemna capacitatea de a schiţa fără greşeală, un domeniu în care Botticelli este de neîntrecut! În fine, zeiţa sa lipsită de veşminte nu este clasică, ci gotică [păr lung?] Corpul gotic este mai lung şi nu prezintă muşci, are coapsele mai largi şi sânii mai mici. Deci, este Venus un nud neo-medieval? În formă, da, dar cu siguranţă nu în substanţă: artiştii medievali au folosit nudurile în doar două contexte, ambele biblice: uneori pentru a simboliza inocenţa, dar în general pentru a simboliza păcatul. Această Venus ar putea fi o versiune actualizată a nudului care simoblizează inocenţa şi puritatea, cu gesturi expresive de modestie, cu figura preocupată şi gânditoare - o figură demnă de Fecioara Maria, zeiţa creştinilor! Iar marii filosofi ai epocii o încarcă cu virtuţi: Calitatea de a fi temperat şi modest şarm şi splendoare! Această parte a unei tentative ciudate de a reconcilia religia catolică cu zeii păgâni ai antichităţii unde tratate întregi sunt dedicate astrologiei, şi un adevărat cult al lui Venus se dezvoltă. Mamelor care tocmai au dat naştere li se oferă tăvi decorate, pe care zeiţa suverană este ilustrată ţinând bărbaţii în jug, ca hipnotizaţi. Concepută, se pare, ca un cadou de nuntă, "Naşterea lui Venus" ar putea, astfel, fi considerată o versiune la superlativ a nudurilor tradiţional pictate în interiorul lăzilor de zestre despre care se credea că aduc noroc însurăţeilor, că le aţâţă dorinţa şi chiar că îi ajută să aibă copii frumoşi! Această pictură se umple parcă pe sine de o undă senzuală: Picioarele inimaginabile ale "zefirurilor lascive" Părul lung şi sălbatic în unduierea sa Rochia suflată de vânt care se lipeşte sugestiv de corpul Horei... Într-adevăr, agitaţia şi mişcarea domină tabloul! Iar mişcarea devine una dintre modalităţile preferate de artiştii renascentişti pentru ilustrarea răpirii. Extazul - şi senzualitatea. Botticelli, până la urmă, putea sa de-sexualizeze nudurile - când alegea să facă acest lucru: Să luăm, ca exemplu, figura din "Adevărul" - gălbui, ţeapăn şi cu pieptul plat - care apare în tabloul său intitulat "Calomnia lui Apelles" Sau aceasta Sf. Zenobia cocoşată, cu torso-ul său aproape masculin. Nici clasică, nici medievală, această scenă este tipică pentru perioada renascentistă florentină, mereu pregătită să celebreze plăcerile vieţii şi ale simţurilor - chiar şi atunci când aceasta impică combinarea lipsită de griji a religiei creştine cu superstiţiile păgâne, a idealizării cu senzualitatea carnală. Cu toate astea, doar 10 ani mai târziu, pictura a fost deja uitată - şi aşa a rămas timp de trei secole! Partea 3: Viaţa dublă a lui Venus În 1494, ... Florenţa devine brusc o "dictatură theocratică" condusă de preotul dominican, "Savonarola", care se manifestă aspru contra nudităţii. Botticelli îşi asumă "penitenţa" formală şi se întoarce la pictarea de scene biblice. Venus scapă de distrugere... dar nu şi Botticelli, a cărui popularitate scade treptat de-a lungul vieţii sale ultimii săi 10 ani trecând fără nici o comandă. Pictorii care contează acum sunt cei care se dezic complet de stilul medieval... şi dau corpului omenesc volum şi contururi continue, ultra-realiste. Caracteristicile îndrăzneţe ale "Naşterii lui Venus" sunt, curând, uitate şi respinse ca demodate: culorile pielii sunt redate cu un realism incredibil. Zeiţa poate acum fi expusă în casele nobililor şi îşi poate chiar privi cu îndrăzneală proprii privitori! Pe măsura trecerii timpului, ea devine tot mai grea, pozând sugestiv, încărcată cu bijuterii... - părând uneori mai degrabă o curtezană decât o zeiţă. Viziunea lui Botticelli este de domeniul trecutului, şi revine "la modă" doar în secolul XIXm care, aşa cum ştim, este schizofrenic: Niciodată nu au mai fost pictate atât de multe nuduri feminine ...în timp ce oamenii suţineau ardent că este vorba de artă şi, ca atare, că nudurile trebuie privite fără pasiune "cu puritatea copiilor mici care se joacă în pielea goală împreună fără sentimentul de ruşine" Corpul feminin trebuie să rămână cast, fără conotaţii sexuale... în tip de dorinţa este transferată celorlalte figuri din tablou. Efectele acestei mutaţii sunt deyzastruoase: scenele care rezultă sunt ca de farsă, cu ochi daţi peste cap, cu solduri care se unduiesc amintindu-ne în continuu de faptul că aceste nuduri "lipsite de sex" sunt, de fapt, privite ca mocnind de sexualitate reprimată, capabilă să izbucnească în orice moment! Destul! Un grup de artişti şi intelectuali englezi au încercat să afle ce s-a aflat, totuşi, la originea acestei probleme - şi au identificat-o la Raphael, al cărui dispreţ pentru simplitate şi adevăr şi al cărui gust pentru poze pompoase, artificiale o denunţă cu fermitate. Cu ce entuziasm decoperă ei "Quattrocento" si în special pe Botticelli! Dulcea simplitate a scenelor a corpurilor a gesturilor reţinute feţele melancolice şi preocupate. Pentru ei, această Venus, ezitantă şi timidă este frumoasă întrucât nu inspiră dorinţa ci tandreţea. La finalul secolului povestea este extinsă: reproducerile naşterii lui Venus cuceresc căminele britanice iar Anglia victoriană face din ea o reprezentare normată de sex: o femeie plină de "graţie", dar de asemenea având atitudinea de reţinere necesară "decenţei". A fost germenul ultimei transformări a lui Venus: o femeie de dimensiuni care ţin de domeniul fanteziei, de unde pare exclusă orice urmă de gândire. Dacă Venus suscită din nou dorinţa carnală, o face în noua sa calitate de "femeie-obiect" destinată să liniştească fanteziile bărbatului. Prin acest joc de cuvinte a cuvântului "Shell", scoica Alain Jacquet o transformă pe Venus într-o pompă de benzină. Aceasta pentru a demonstra faptul că ea a deveni un obiect cu utilitate, menit să astâmpere dorinţele bărbatului. Pentru a înţelege cine este această femeie, trebuie deci să depăşim clişeul şi reconstrucţia istorică pentru a reveni la originile sale. Descoperim astfel puterea seducătoare pe care un asemenea personaj a reuşit să o exercite: un ideal al frumuseţii devenit universal combinat cu o sărbătorire a naşterii si vieţii. În episodul viitor: Maria-Antoaneta şi copiii săi Eşecul unui demers de PR. Mai multe informaţii pe: www.canal-educatif.fr Scris şi realizat de Produs de Consilier ştiinţific Acest film există datorită sprijinului susţinătorilor (de ce nu şi dumneavoastră?) Voce Montaj şi grafică Post-producţie şi sunet Selecţie muzicală Muzică Subtitrare în limba română: Ioana Mureşan Credit fotografii O producţie CED