Aş dori să vă invit să închideţi ochii. Imaginaţi-vă că staţi în picioare în faţa uşii de la intrare a casei. Aş vrea să observaţi culoarea uşii, materialul din care e facută. Acum imaginaţi-vă un grup de nudişti supraponderali pe biciclete. Concurează într-o cursă de ciclism nud şi se îndreaptă direct spre uşa dvs. Vreau chiar să vizualizaţi scena. Pedalează din greu, sunt transpirați, saltă în sus şi-n jos. Şi se lovesc drept în uşa de la intrare. Biciclete zboară peste tot, roţi se rostogolesc pe lângă voi, spiţele ajung în locuri ciudate. Păşiţi peste pragul uşii în foaier, hol, orice e de partea cealaltă, şi apreciaţi calitatea luminii. Lumina străluceşte peste Cookie Monster. Cookie Monster îţi face cu mâna cocoţat pe un cal arămiu. E un cal vorbitor. Efectiv îi simţi blana albastră gâdilându-te la nas. Miroşi fursecul de ovăz cu stafide ce urmează să şi-l bage în gură. Treci pe lângă el. Treci în sufrageria ta. În sufragerie, cu întreaga ta imaginație, o vezi pe Britney Spears. E îmbrăcată sumar, dansează pe măsuţa de cafea, şi cântă „Hit me Baby One More Time”. Apoi urmează-mă în bucătărie. În bucătărie, podeaua a fost pavată cu un drum de cărămidă galbenă şi din cuptor vin spre tine Dorothy, Omul Tinichea, Sperietoarea şi Leul din „Vrăjitorul din Oz”, se ţin de mână şi țopăie spre tine. Bine. Deschideţi ochii. Vreau să vă spun despre un concurs bizar care se ţine în fiecare primăvară în New York. Se numeşte Campionatul de Memorie al Statelor Unite. Acum câţiva ani m-am dus să scriu despre acest concurs ca jurnalist ştiinţific aşteptându-mă, cred, că urma să fie un fel de Superbowl al savanţilor. Era un grup de indivizi şi câteva doamne, variind mult atât ca vârsta cât şi în menţinerea igienei. (Râsete) Memorau sute de numere aleatorii, uitându-se la ele doar odată. Memorau numele a zeci şi zeci şi zeci de străini. Memorau poezii întregi în doar câteva minute. Concurau să vadă cine poate memora cel mai repede ordinea unui pachet amestecat de cărţi. Îmi ziceam, e incredibil. Ăștia trebuie să fie niște ciudățenii ale naturii. Am început să vorbesc cu câţiva concurenţi. Acesta e un tip pe nume Ed Cook care venise din Anglia unde figura cu una din cele mai antrenate memorii. Şi i-am spus: „Ed, când ai înțeles că ești un savant?” Şi Ed zice: „Nu sunt un savant. De fapt, am o memorie obişnuită. Toţi care concurează în acest concurs îţi vor spune că au o memorie obişnuită. Cu toţii ne-am antrenat să executăm aceste miraculoase exerciții de memorie folosing tehnici antice, tehnici inventate acum 2.500 de ani în Grecia, aceleaşi tehnici pe care Cicero le-a folosit să-şi memoreze discursurile, învăţaţii medievali le-au folosit să memoreze cărţi întregi”. Şi mă gândeam: „Uau. Cum de n-am auzit niciodată de asta?" Stăteam în afara sălii de concurs, şi Ed, care-i minunat, genial, dar un tip englez oarecum excentric, îmi spune: „Josh, tu eşti jurnalist american. O cunoşti pe Britney Spears?”. Şi eu: „Ce? Nu. De ce?” „Pentru că doresc s-o învăţ pe Britney Spears cum să memoreze ordinea unui pachet de cărţi amestecat pe postul de televiziune naţională SUA. Voi demonstra lumii că oricine poate face asta.” (Râsete) Spun: „Bine, eu nu sunt Britney Spears, dar poate poţi să mă înveţi pe mine. Adică, trebuie să începi undeva, nu?” Şi acela a fost începutul unei experiențe foarte neobișnuite pentru mine. Am petrecut cea mai mare parte a anului următor nu numai antrenându-mi memoria, dar şi investigând-o, încercând să înţeleg cum funcţionează, de ce uneori nu funcţionează și care ar putea fi potenţialul ei. Am întâlnit mulți oameni foarte interesanţi. Acest tip se numeşte E.P. E amnezic; avea foarte probabil, cea mai proastă memorie din lume. Memoria îi era atât de slabă că nici nu îşi amintea că avea o problemă cu memoria, ceea ce e uimitor. Era o figură incredibil de tragică, dar era o fereastră prin care vedeam că memoriile noastre ne fac cine suntem. La celălalt capăt al spectrului l-am cunoscut pe acest tip. Acesta e Kim Peek. El a inspirat personajul lui Dustin Hoffman din filmul „Rain Man”. Am petrecut o după amiază împreună în biblioteca publică din Salt Lake City, memorând cărţi de telefon, ceea ce a fost entuziasmant. (Râsete) Şi m-am întors şi am citit o groază de tratate de memorie, tratate scrise acum 2.000 de ani în latină în antichitate şi mai târziu în epoca medievală. Am învăţat o mulțime de lucruri cu adevărat interesante. Un lucru cu adevărat important pe care l-am învăţat este că, odată ca niciodată, ideea de a avea o memorie antrenată, disciplinată şi cultivată nu era nici pe departe aşa străină cum ne pare nouă azi. Odată ca niciodată, oamenii investeau în memoriile lor, în antrenarea laborioasă a minţilor lor. În ultimele câteva milenii s-au inventat o serie de tehnologii: de la alfabet la pergament, la manuscris, presa de tipar, fotografia, computerul, smarphone -- care au făcut progresiv, din ce în ce mai uşor să ne externalizăm memoria, să folosim surse externe pentru această capacitate fundamental umană. Aceste tehnologii au făcut posibilă lumea noastră modernă, dar ne-au şi schimbat. Ne-au schimbat cultural, şi aş susţine că ne-au schimbat cognitiv. Neavând nevoie să mai memorăm, uneori parcă am uitam cum să facem asta. Unul din ultimele locuri de pe pământ unde poţi găsi încă oameni pasionaţi de această idee a unei memorii antrenate, disciplinate, cultivate, e la acest concurs unic. De fapt nu e chiar unic, sunt concursuri peste tot în lume. Eram fascinat, vroiam să ştiu cum reuşesc. Acum câţiva ani, un grup de cercetători de la Universitatea College Londra au adus câțiva campioni în laborator. Ei voiau să ştie: au aceşti tipi creiere oarecum diferite structural, anatomic de ale noastre? Răspunsul a fost nu. Sunt mai deştepţi decât noi? Le-au dat o serie de teste cognitive, şi răspunsul a fost: nu chiar. Exista totuşi o diferenţă interesantă şi grăitoare între creierele campionilor la memorie şi subiecţii cu care erau comparaţi. Când au pus acești tipi la RMN, le-au scanat creierul în timp ce memorau numere, feţe de oameni şi poze cu fulgi de zăpadă, au descoperit că acești campioni la memorie aprindeau părţi diferite ale creierului decât ale celoralţi. Foloseau, sau păreau că folosesc, o parte a creierului care e implicată în memoria spaţială şi navigare. De ce? E ceva ce noi ceilalți putem învăţa din asta? Sportul memorării competitive e motivat de un fel de cursă a metodologiilor unde în fiecare an cineva vine cu o nouă metodă de a ţine minte mai mult, mai repede, iar restul trebuie să țină pasul. Acesta e prietenul meu Ben Pridmore, de trei ori campion la memorie. Pe birou, în faţa lui sunt 36 pachete de cărţi amestecate pe care el urmează să încerce să le memoreze într-o oră, folosind o tehnică pe care el a inventat-o şi doar el a stăpânit-o. A folosit o tehnică asemănătoare să memoreze ordinea exactă a 4.140 de cifre binare într-o jumătate de oră. Mda. Deşi existau o mulţime de metode de a ţine minte în aceste concursuri, toate tehnicile care sunt folosite, în final se reduc la ceea ce psihologii numesc indexare elaborată. E bine ilustrat de un paradox inspirat numit paradoxul Brutar-brutar, care sună astfel: Dacă rog două persoane să ţină mintă acelaşi cuvânt, şi îţi spun ţie: „Ţine minte că e un tip pe care îl cheamă Brutar”. Acesta e numele lui. Iar ţie îţi spun: „Ţine minte că un tip este brutar”. Şi vin la voi după un timp, şi întreb: „Ţii minte cuvântul pe care ţi l-am spus mai demult? Ții minte care era?” Persoana căreia i s-a spus că numele era Brutar e mai puţin probabil să ţină minte acelaşi cuvânt decât persoana căreia i s-a spus că meseria era de brutar. Acelaşi cuvânt, memorat diferit; ciudat. Ce se întâmplă aici? Ei bine, numele Brutar nu înseamnă nimic pentru tine. Nu e legat cu nimic de toate celalalte amintiri din capul tău. Dar substantivul comun brutar -- știm brutarii. Brutarii poartă pălării albe nostime. Brutarii au făină pe mâini. Brutarii miros plăcut când vin acasă de la muncă. Poate chiar cunoaştem un brutar. Şi când auzim prima oară acel cuvânt, începem să facem asocieri care ușurează amintirea ulterioară. Întreaga artă a ceea ce se întamplă la aceste concursuri de memorie şi întreaga artă de a reține mai bine în viaţa de zi cu zi e să găsim modalităţi de a transforma Brutarii cu B mare în brutari cu b mic, să luăm informaţia căreia îi lipseşte contextul, semnificaţia, înţelesul şi să-o transformăm în aşa fel încât să aibă semnificaţie relativ la alte lucruri pe care le avem în minte. Una din cele mai elaborate tehnici de a face asta este de acum 2.500 ani în Grecia Antică. E cunoscută ca palatul memoriei. Povestea creării acestei tehnici sună astfel: Era un poet pe nume Simonides care participa la un banchet. Era de fapt angajat pentru spectacol, pentru că pe atunci dacă voiai să dai o petrecere trăznet, nu angajai un DJ, angajai un poet. El se ridică, spune poezia din memorie, iese pe uşă, şi în momentul în care iese, sala banchetului se prăbuşeşte. Toţi dinăuntru mor. Nu numai că toți mor, dar corpurile sunt mutilate fără să poată fi recunoscute. Nimeni nu poate spune cine era înăuntru, nimeni nu poate spune unde stătea fiecare. Corpurile nu pot fi înmormantate cum se cade. O tragedie peste altă tragedie. Simonides, stând afară, singurul supravieţuitor al ruinelor, închide ochii şi realizează că, cu ochii minţii, vede unde stătea fiecare oaspete de la banchet. Şi ia rudele de mână şi îi ghidează pe fiecare către persoanele dragi printre ruine. Ceea ce Simonides a realizat în acel moment e ceva ce toţi ştim intuitiv, anume că oricât de prost am sta cu memorarea numelor şi numerelor de telefon şi instrucţiunilor de la colegii noştri, toţi avem memorii vizuale şi spațiale excepţionale. Dacă v-aş ruga să redați primele zece cuvinte ale poveştii pe care v-am spus-o despre Simonides, probabil vă va fi greu. Dar aş pune pariu că dacă v-aş ruga să vă amintiţi cine stă pe calul maro care vorbeşte în holul vostru, aţi reuşi să vedeţi asta. Ideea din spatele palatului memoriei e să creăm acest edificiu imaginar cu ochii minţii şi să îl populăm cu imagini şi lucruri pe care vrei să le ţii minte -- cu cât e imaginea mai aiurea, mai ciudată, mai biazară, mai amuzantă, mai trăznită, cu atât mai de neuitat va fi. Acest sfat datează de mai mult de 2.000 de ani din cele mai vechi tratate latine despre memorie. Deci, cum funcţionează? Să spunem că ai fost invitat la un centru TED pentru a ţine un discurs şi vrei să-l prezinți din memorie şi vrei s-o faci cum Cicero ar fi făcut-o dacă ar fi fost invitat la TEDxRoma acum 2.000 de ani. Ce ai putea face e să te imaginezi la uşa de intrare a casei tale. Şi să vii cu o imagine absolut trăznită, ridicolă, de neuitat pentru a-ţi aminti că primul lucru despre care vrei să vorbeşti e acest concurs bizar. Apoi intri în casă, şi vezi imaginea lui Cookie Monster care stă pe domnul Ed. Şi acest lucru ţi-ar aminti că vrei să-l prezinţi pe prietenul tău Ed Cook. Şi apoi vezi o imagine cu Britney Spears pentru a-ţi aminti de o anecdotă amuzantă pe care vrei să spui. Apoi te duci în bucătărie, şi al patrulea subiect despre care vrei să vorbeşti e călătoria ciudată pe care ai făcut-o timp un an şi ai câţiva prieteni pentru a-ţi aminti asta. Așa îşi memorau oratorii romani discursurile -- nu cuvânt cu cuvânt, căci te-ar bulversa, ci subiect cu subiect. De fapt, expresia „topic sentence” vine de la cuvantul grec „topos” care înseamnă „loc”. Asta e o rămășiță de când oamenii obişnuiau să gândească la oratorie şi retorică în acest gen de termeni spaţiali. Expresia „în primul rând” semnifică primul loc din palatul memoriei tale. Mi s-a părut fascinant şi m-a preocupat. M-am dus la mai multe concursuri de memorie. Şi aveam impresia că aş putea scrie ceva mai lung despre această categorie a memoratorilor competitivi. Dar era o problemă. Problema era că un concurs de memorie e un eveniment morbid de plictisitor. (Râsete) Serios, e ca un grup de oameni care stau şi îşi dau Bac-ul. Cel mai dramatic devine când cineva îşi masează tâmplele. Iar eu sunt jurnalist, am nevoie de ceva despre care să scriu. Ştiu că se întâmplă lucruri incredibile în minţile lor, dar eu nu am acces la ele. Şi am înțeles că dacă voiam să spun această poveste, trebuia să intru puțin în pielea lor. Așa că am început să petrec 15 sau 20 de minute în fiecare dimineaţă, înainte să citesc ziarul, încercând să memorez ceva. Poate era o poezie. Poate un nume dintr-un anuar pe care-l cumpărasem la un târg de vechituri. Şi am descoperit că era şocant de distractiv. Nu m-aş fi aşteptat niciodată la asta. Era disctractiv pentru că nu era de fapt antrenarea memoriei. De fapt încerci să devii din ce în ce mai bun la crearea, vizualizarea acestor imagini absolut absurde, grosolane, ilare, şi sper de neuitat. Şi chiar mi-a plăcut. Acesta sunt eu purtând echipamentul standard pentru concursul de memorie. Constă într-o pereche de căşti şi o pereche de ochelari de protecţie opacizați mai puţin două găuri mici, pentru că distragerea atenţiei e cel mai mare duşman în concursul de memorie. M-am întors la concursul despre care scrisesem cu un an înainte. Aveam această idee de a concura, ca un fel de experiment în jurnalism participativ. Ar fi poate, mă gândeam, un epilog draguţ la cercetarea mea. Problema a fost că experimentul a luat-o razna. Am câştigat concursul, (Râsete) ceea ce nu trebuia să se întâmple. (Aplauze) E draguţ să fii în stare să memorezi discursuri şi numere de telefon şi liste de cumpărături, dar de fapt sunt irelevante. Astea sunt doar trucuri. Sunt trucuri care funcţionează pentru că se bazează pe cateva principii de bază ale funcţionării creierului nostru. Şi nu trebuie să construieşti palate ale memoriei sau să memorezi pachete de cărţi de joc pentru a beneficia de puţină înţelegere despre cum funcţionează mintea. Vorbim adesea despre oameni cu o memorie grozavă ca şi cum ar fi un talent înnăscut, dar nu e cazul. Memoria bună se învaţă. Fundamental, ţinem minte când suntem atenţi. Ţinem minte când suntem implicaţi cu adevărat. Ţinem minte când suntem în stare să luăm o informaţie sau experienţă şi să extragem ce înțeles are pentru noi, de ce e semnificativ, de ce e colorat, când reuşim s-o transformăm într-un mod care are sens în lumina tuturor celorlalte lucruri din mintea noastră, când reuşim să transformam Brutarii în brutari. Palatul memoriei, tehnicile pentru memorare, sunt doar scurtături. De fapt, nici nu sunt scurtături. Funcţionează pentru că te fac pe tine să funcţionezi. Forţează un fel de procesare profundă, un fel de înțelegere, pe care majoritatea nu le exersăm în mod normal. Dar de fapt nu există scurtături. Aşa devin lucrurile memorabile. Şi cred că un lucru cu care vreau să rămâneţi, este ceea ce E.P., amnezicul care nu-și putea aminti că are o problemă cu memoria, mi-a lăsat mie, noţiunea că, vieţile noastre sunt suma amintirilor noastre. Cât de mult suntem dispuşi să pierdem din vieţile noastre şi aşa scurte prin pierderea noastră în Blackberry, în iPhone-uri prin neacordarea de atenţie oamenilor vis-a-vis de noi care vorbesc cu noi, prin faptul că suntem aşa leneşi că nu suntem dispuşi să procesăm mai profund? Am învăţat direct de la sursă că există o capacitate incredibilă de a memora latentă în noi toţi. Dar dacă vreţi să trăiţi o viaţă memorabilă, trebuie să fii acel gen de persoană care îşi aduce aminte să îşi aducă aminte. Mulţumesc. (Aplauze)