Aş dori să vă invit să închideţi ochii.
Imaginaţi-vă că staţi în picioare
în faţa uşii de la intrare a casei.
Aş vrea să observaţi culoarea uşii,
materialul din care e facută.
Acum imaginaţi-vă un grup de nudişti
supraponderali pe biciclete.
Concurează într-o cursă de ciclism nud
şi se îndreaptă direct spre uşa dvs.
Vreau chiar să vizualizaţi scena.
Pedalează din greu, sunt transpirați,
saltă în sus şi-n jos.
Şi se lovesc drept în uşa de la intrare.
Biciclete zboară peste tot,
roţi se rostogolesc pe lângă voi,
spiţele ajung în locuri ciudate.
Păşiţi peste pragul uşii
în foaier, hol,
orice e de partea cealaltă,
şi apreciaţi calitatea luminii.
Lumina străluceşte peste Cookie Monster.
Cookie Monster îţi face cu mâna
cocoţat pe un cal arămiu.
E un cal vorbitor.
Efectiv îi simţi blana albastră
gâdilându-te la nas.
Miroşi fursecul de ovăz cu stafide
ce urmează să şi-l bage în gură.
Treci pe lângă el. Treci în sufrageria ta.
În sufragerie, cu întreaga ta imaginație,
o vezi pe Britney Spears.
E îmbrăcată sumar,
dansează pe măsuţa de cafea,
şi cântă „Hit me Baby One More Time”.
Apoi urmează-mă în bucătărie.
În bucătărie, podeaua a fost pavată
cu un drum de cărămidă galbenă
şi din cuptor vin spre tine
Dorothy, Omul Tinichea,
Sperietoarea
şi Leul din „Vrăjitorul din Oz”,
se ţin de mână şi țopăie spre tine.
Bine.
Deschideţi ochii.
Vreau să vă spun despre un concurs bizar
care se ţine în fiecare
primăvară în New York.
Se numeşte Campionatul de Memorie
al Statelor Unite.
Acum câţiva ani m-am dus să scriu
despre acest concurs
ca jurnalist ştiinţific
aşteptându-mă, cred, că urma să fie
un fel de Superbowl al savanţilor.
Era un grup de indivizi şi câteva doamne,
variind mult atât ca vârsta
cât şi în menţinerea igienei.
(Râsete)
Memorau sute de numere aleatorii,
uitându-se la ele doar odată.
Memorau numele a zeci
şi zeci şi zeci de străini.
Memorau poezii întregi
în doar câteva minute.
Concurau să vadă cine poate
memora cel mai repede
ordinea unui pachet amestecat de cărţi.
Îmi ziceam, e incredibil.
Ăștia trebuie să fie
niște ciudățenii ale naturii.
Am început să vorbesc
cu câţiva concurenţi.
Acesta e un tip pe nume Ed Cook
care venise din Anglia
unde figura cu una din cele
mai antrenate memorii.
Şi i-am spus:
„Ed, când ai înțeles că ești un savant?”
Şi Ed zice: „Nu sunt un savant.
De fapt, am o memorie obişnuită.
Toţi care concurează în acest concurs
îţi vor spune că au o memorie obişnuită.
Cu toţii ne-am antrenat
să executăm aceste miraculoase
exerciții de memorie
folosing tehnici antice,
tehnici inventate
acum 2.500 de ani în Grecia,
aceleaşi tehnici pe care Cicero
le-a folosit
să-şi memoreze discursurile,
învăţaţii medievali le-au folosit
să memoreze cărţi întregi”.
Şi mă gândeam: „Uau. Cum de n-am auzit
niciodată de asta?"
Stăteam în afara sălii de concurs,
şi Ed, care-i minunat, genial,
dar un tip englez oarecum excentric,
îmi spune:
„Josh, tu eşti jurnalist american.
O cunoşti pe Britney Spears?”.
Şi eu: „Ce? Nu. De ce?”
„Pentru că doresc s-o învăţ
pe Britney Spears
cum să memoreze ordinea
unui pachet de cărţi amestecat
pe postul de televiziune naţională SUA.
Voi demonstra lumii
că oricine poate face asta.”
(Râsete)
Spun: „Bine, eu nu sunt Britney Spears,
dar poate poţi să mă înveţi pe mine.
Adică, trebuie să începi undeva, nu?”
Şi acela a fost începutul unei experiențe
foarte neobișnuite pentru mine.
Am petrecut cea mai mare parte
a anului următor
nu numai antrenându-mi memoria,
dar şi investigând-o,
încercând să înţeleg cum funcţionează,
de ce uneori nu funcţionează
și care ar putea fi potenţialul ei.
Am întâlnit mulți oameni
foarte interesanţi.
Acest tip se numeşte E.P.
E amnezic; avea foarte probabil,
cea mai proastă memorie din lume.
Memoria îi era atât de slabă
că nici nu îşi amintea
că avea o problemă cu memoria,
ceea ce e uimitor.
Era o figură incredibil de tragică,
dar era o fereastră prin care vedeam
că memoriile noastre ne fac cine suntem.
La celălalt capăt al spectrului
l-am cunoscut pe acest tip.
Acesta e Kim Peek.
El a inspirat personajul lui Dustin Hoffman
din filmul „Rain Man”.
Am petrecut o după amiază împreună
în biblioteca publică din Salt Lake City,
memorând cărţi de telefon,
ceea ce a fost entuziasmant.
(Râsete)
Şi m-am întors şi am citit o groază
de tratate de memorie,
tratate scrise acum 2.000 de ani
în latină în antichitate
şi mai târziu în epoca medievală.
Am învăţat o mulțime de lucruri
cu adevărat interesante.
Un lucru cu adevărat important
pe care l-am învăţat
este că, odată ca niciodată,
ideea de a avea o memorie antrenată,
disciplinată şi cultivată
nu era nici pe departe aşa străină
cum ne pare nouă azi.
Odată ca niciodată,
oamenii investeau în memoriile lor,
în antrenarea laborioasă a minţilor lor.
În ultimele câteva milenii
s-au inventat o serie de tehnologii:
de la alfabet la pergament,
la manuscris, presa de tipar, fotografia,
computerul, smarphone --
care au făcut progresiv,
din ce în ce mai uşor
să ne externalizăm memoria,
să folosim surse externe
pentru această capacitate
fundamental umană.
Aceste tehnologii au făcut posibilă
lumea noastră modernă,
dar ne-au şi schimbat.
Ne-au schimbat cultural,
şi aş susţine că ne-au schimbat cognitiv.
Neavând nevoie să mai memorăm,
uneori parcă am uitam cum să facem asta.
Unul din ultimele locuri de pe pământ
unde poţi găsi încă oameni
pasionaţi de această idee
a unei memorii antrenate,
disciplinate, cultivate,
e la acest concurs unic.
De fapt nu e chiar unic,
sunt concursuri peste tot în lume.
Eram fascinat,
vroiam să ştiu cum reuşesc.
Acum câţiva ani, un grup de cercetători
de la Universitatea College Londra
au adus câțiva campioni în laborator.
Ei voiau să ştie:
au aceşti tipi
creiere oarecum diferite structural,
anatomic de ale noastre?
Răspunsul a fost nu.
Sunt mai deştepţi decât noi?
Le-au dat o serie de teste cognitive,
şi răspunsul a fost: nu chiar.
Exista totuşi o diferenţă interesantă
şi grăitoare
între creierele campionilor la memorie
şi subiecţii cu care erau comparaţi.
Când au pus acești tipi la RMN,
le-au scanat creierul
în timp ce memorau numere,
feţe de oameni şi poze cu fulgi de zăpadă,
au descoperit că acești
campioni la memorie
aprindeau părţi diferite ale creierului
decât ale celoralţi.
Foloseau, sau păreau că folosesc,
o parte a creierului care e implicată
în memoria spaţială şi navigare.
De ce? E ceva ce noi ceilalți
putem învăţa din asta?
Sportul memorării competitive
e motivat de un fel de cursă
a metodologiilor
unde în fiecare an cineva vine
cu o nouă metodă de a ţine minte
mai mult, mai repede,
iar restul trebuie să țină pasul.
Acesta e prietenul meu Ben Pridmore,
de trei ori campion la memorie.
Pe birou, în faţa lui
sunt 36 pachete de cărţi amestecate
pe care el urmează să încerce
să le memoreze într-o oră,
folosind o tehnică pe care el
a inventat-o şi doar el a stăpânit-o.
A folosit o tehnică asemănătoare
să memoreze ordinea exactă
a 4.140 de cifre binare
într-o jumătate de oră.
Mda.
Deşi existau o mulţime de metode
de a ţine minte în aceste concursuri,
toate tehnicile care sunt folosite,
în final se reduc la ceea ce
psihologii numesc indexare elaborată.
E bine ilustrat de un paradox inspirat
numit paradoxul Brutar-brutar,
care sună astfel:
Dacă rog două persoane
să ţină mintă acelaşi cuvânt,
şi îţi spun ţie:
„Ţine minte că e un tip
pe care îl cheamă Brutar”.
Acesta e numele lui.
Iar ţie îţi spun:
„Ţine minte că un tip este brutar”.
Şi vin la voi după un timp,
şi întreb: „Ţii minte cuvântul
pe care ţi l-am spus mai demult?
Ții minte care era?”
Persoana căreia i s-a spus
că numele era Brutar
e mai puţin probabil
să ţină minte acelaşi cuvânt
decât persoana căreia i s-a spus
că meseria era de brutar.
Acelaşi cuvânt, memorat diferit; ciudat.
Ce se întâmplă aici?
Ei bine, numele Brutar
nu înseamnă nimic pentru tine.
Nu e legat cu nimic
de toate celalalte amintiri din capul tău.
Dar substantivul comun brutar --
știm brutarii.
Brutarii poartă pălării albe nostime.
Brutarii au făină pe mâini.
Brutarii miros plăcut
când vin acasă de la muncă.
Poate chiar cunoaştem un brutar.
Şi când auzim prima oară acel cuvânt,
începem să facem asocieri
care ușurează amintirea ulterioară.
Întreaga artă a ceea ce se întamplă
la aceste concursuri de memorie
şi întreaga artă de a reține
mai bine în viaţa de zi cu zi
e să găsim modalităţi de a transforma
Brutarii cu B mare
în brutari cu b mic,
să luăm informaţia
căreia îi lipseşte contextul,
semnificaţia, înţelesul
şi să-o transformăm în aşa fel
încât să aibă semnificaţie
relativ la alte lucruri
pe care le avem în minte.
Una din cele mai elaborate
tehnici de a face asta
este de acum 2.500 ani în Grecia Antică.
E cunoscută ca palatul memoriei.
Povestea creării acestei tehnici
sună astfel:
Era un poet pe nume Simonides
care participa la un banchet.
Era de fapt angajat pentru spectacol,
pentru că pe atunci dacă voiai
să dai o petrecere trăznet,
nu angajai un DJ, angajai un poet.
El se ridică, spune poezia din memorie,
iese pe uşă,
şi în momentul în care iese,
sala banchetului se prăbuşeşte.
Toţi dinăuntru mor.
Nu numai că toți mor,
dar corpurile sunt mutilate
fără să poată fi recunoscute.
Nimeni nu poate spune cine era înăuntru,
nimeni nu poate spune unde stătea fiecare.
Corpurile nu pot fi înmormantate
cum se cade.
O tragedie peste altă tragedie.
Simonides, stând afară,
singurul supravieţuitor al ruinelor,
închide ochii şi realizează că,
cu ochii minţii,
vede unde stătea fiecare oaspete
de la banchet.
Şi ia rudele de mână
şi îi ghidează pe fiecare către persoanele
dragi printre ruine.
Ceea ce Simonides
a realizat în acel moment
e ceva ce toţi ştim intuitiv,
anume că oricât de prost am sta
cu memorarea numelor
şi numerelor de telefon
şi instrucţiunilor de la colegii noştri,
toţi avem memorii vizuale
şi spațiale excepţionale.
Dacă v-aş ruga să redați
primele zece cuvinte
ale poveştii pe care v-am spus-o
despre Simonides,
probabil vă va fi greu.
Dar aş pune pariu
că dacă v-aş ruga să vă amintiţi
cine stă pe calul maro care vorbeşte
în holul vostru,
aţi reuşi să vedeţi asta.
Ideea din spatele palatului memoriei
e să creăm acest edificiu imaginar
cu ochii minţii
şi să îl populăm cu imagini
şi lucruri pe care vrei să le ţii minte --
cu cât e imaginea mai aiurea,
mai ciudată, mai biazară,
mai amuzantă, mai trăznită,
cu atât mai de neuitat va fi.
Acest sfat datează
de mai mult de 2.000 de ani
din cele mai vechi tratate latine
despre memorie.
Deci, cum funcţionează?
Să spunem că ai fost invitat
la un centru TED pentru a ţine un discurs
şi vrei să-l prezinți din memorie
şi vrei s-o faci cum Cicero ar fi făcut-o
dacă ar fi fost invitat la TEDxRoma
acum 2.000 de ani.
Ce ai putea face
e să te imaginezi la uşa de intrare
a casei tale.
Şi să vii cu o imagine absolut trăznită,
ridicolă, de neuitat
pentru a-ţi aminti că primul lucru
despre care vrei să vorbeşti
e acest concurs bizar.
Apoi intri în casă,
şi vezi imaginea lui Cookie Monster
care stă pe domnul Ed.
Şi acest lucru ţi-ar aminti
că vrei să-l prezinţi
pe prietenul tău Ed Cook.
Şi apoi vezi o imagine cu Britney Spears
pentru a-ţi aminti de o anecdotă amuzantă
pe care vrei să spui.
Apoi te duci în bucătărie,
şi al patrulea subiect
despre care vrei să vorbeşti
e călătoria ciudată
pe care ai făcut-o timp un an
şi ai câţiva prieteni
pentru a-ţi aminti asta.
Așa îşi memorau oratorii
romani discursurile --
nu cuvânt cu cuvânt, căci te-ar bulversa,
ci subiect cu subiect.
De fapt, expresia „topic sentence”
vine de la cuvantul grec „topos”
care înseamnă „loc”.
Asta e o rămășiță
de când oamenii obişnuiau să gândească
la oratorie şi retorică
în acest gen de termeni spaţiali.
Expresia „în primul rând”
semnifică primul loc
din palatul memoriei tale.
Mi s-a părut fascinant
şi m-a preocupat.
M-am dus la mai multe
concursuri de memorie.
Şi aveam impresia că aş putea
scrie ceva mai lung
despre această categorie
a memoratorilor competitivi.
Dar era o problemă.
Problema era că un concurs de memorie
e un eveniment morbid de plictisitor.
(Râsete)
Serios, e ca un grup de oameni
care stau şi îşi dau Bac-ul.
Cel mai dramatic devine
când cineva îşi masează tâmplele.
Iar eu sunt jurnalist,
am nevoie de ceva despre care să scriu.
Ştiu că se întâmplă lucruri
incredibile în minţile lor,
dar eu nu am acces la ele.
Şi am înțeles că dacă voiam
să spun această poveste,
trebuia să intru puțin în pielea lor.
Așa că am început să petrec
15 sau 20 de minute
în fiecare dimineaţă,
înainte să citesc ziarul,
încercând să memorez ceva.
Poate era o poezie.
Poate un nume dintr-un anuar
pe care-l cumpărasem
la un târg de vechituri.
Şi am descoperit că era şocant
de distractiv.
Nu m-aş fi aşteptat niciodată la asta.
Era disctractiv pentru că nu era
de fapt antrenarea memoriei.
De fapt încerci să devii
din ce în ce mai bun
la crearea, vizualizarea
acestor imagini absolut absurde,
grosolane, ilare,
şi sper de neuitat.
Şi chiar mi-a plăcut.
Acesta sunt eu purtând echipamentul
standard pentru concursul de memorie.
Constă într-o pereche de căşti
şi o pereche de ochelari
de protecţie opacizați
mai puţin două găuri mici,
pentru că distragerea atenţiei e cel
mai mare duşman în concursul de memorie.
M-am întors la concursul
despre care scrisesem cu un an înainte.
Aveam această idee de a concura,
ca un fel de experiment
în jurnalism participativ.
Ar fi poate, mă gândeam,
un epilog draguţ la cercetarea mea.
Problema a fost că experimentul
a luat-o razna.
Am câştigat concursul,
(Râsete)
ceea ce nu trebuia să se întâmple.
(Aplauze)
E draguţ
să fii în stare să memorezi discursuri
şi numere de telefon
şi liste de cumpărături,
dar de fapt sunt irelevante.
Astea sunt doar trucuri.
Sunt trucuri care funcţionează
pentru că se bazează
pe cateva principii de bază
ale funcţionării creierului nostru.
Şi nu trebuie să construieşti
palate ale memoriei
sau să memorezi pachete de cărţi de joc
pentru a beneficia de puţină înţelegere
despre cum funcţionează mintea.
Vorbim adesea despre oameni
cu o memorie grozavă
ca şi cum ar fi un talent înnăscut,
dar nu e cazul.
Memoria bună se învaţă.
Fundamental, ţinem minte
când suntem atenţi.
Ţinem minte când suntem
implicaţi cu adevărat.
Ţinem minte când suntem în stare
să luăm o informaţie sau experienţă
şi să extragem ce înțeles are pentru noi,
de ce e semnificativ, de ce e colorat,
când reuşim s-o transformăm
într-un mod care are sens
în lumina tuturor celorlalte lucruri
din mintea noastră,
când reuşim să transformam
Brutarii în brutari.
Palatul memoriei,
tehnicile pentru memorare,
sunt doar scurtături.
De fapt, nici nu sunt scurtături.
Funcţionează pentru că te fac
pe tine să funcţionezi.
Forţează un fel de procesare profundă,
un fel de înțelegere,
pe care majoritatea nu le exersăm
în mod normal.
Dar de fapt nu există scurtături.
Aşa devin lucrurile memorabile.
Şi cred că un lucru
cu care vreau să rămâneţi,
este ceea ce E.P.,
amnezicul care nu-și putea aminti
că are o problemă cu memoria,
mi-a lăsat mie,
noţiunea că,
vieţile noastre sunt suma
amintirilor noastre.
Cât de mult suntem dispuşi să pierdem
din vieţile noastre şi aşa scurte
prin pierderea noastră în Blackberry,
în iPhone-uri
prin neacordarea de atenţie
oamenilor vis-a-vis de noi
care vorbesc cu noi,
prin faptul că suntem aşa leneşi
că nu suntem dispuşi
să procesăm mai profund?
Am învăţat direct de la sursă
că există o capacitate incredibilă
de a memora
latentă în noi toţi.
Dar dacă vreţi să trăiţi
o viaţă memorabilă,
trebuie să fii acel gen de persoană
care îşi aduce aminte să îşi aducă aminte.
Mulţumesc.
(Aplauze)